o piață de legume aflată la granița
dintre poezie și o femeie cu țâțe mari
bine arcuite să rămână privite mult timp
atunci când se apleacă deasupra ochiului meu
ieșit din orbită ca o apocalipsă
dar toate astea au înțelepciunea să dispară
dacă închizi ochii și numeri până la zece
o numărătoare inversă de jos în sus ți-ar putea salva viața
exact atâta timp cât să-mi mulțumești
de toată vina asta cu picioare kilometrice care
s-a abătut asupra ta ca o otravă binevoitoare
dacă nici număratul nu se oprește la timp
atunci nu știu ce aș putea să-ți mai promit
pentru ca ziua ta de mâine să te prindă mai viu ca niciodată
poate te-ar salva un avorton călare
sau o viitură de praf trecându-ți prin păr
ca o invitație la frizerie unde
cea mai bătrână doamnă ar trebui să îți scurteze și mai mult
din ceea ce ți-a fost dat
însă
tu nu te lăsa niciodată de număratul numerelor
cine știe
poate au mai rămas doar o mie de copaci
până la sfârșit


și s-a lăsat o lumină mare
a cuprins tot pământul care ne acoperea
dintr-o înghițitură de pește
tu atârnai goală de palmele mele aruncate în piept
ca o rugăciune păgână
oamenii urcau și coborau etaje în jurul trupurilor noastre
deja îmbătrânite
săptămânile se zdrobeau rând pe rând de podea
ca și cum ar fi știut cu mult înainte
ce viitor sumbru li se prevestea


cohorte de vraci consultau trupurile celor coborâți
în cohorte de limbi
nopțile lor roșeau în obraz ca niște fete mari
după prima împărtășanie
și era iulie în apa care
se arunca disperată din balcoane
până jos în frig